Din munții Neamțului și de pe Ceahlău, pe acoperișul lumii
M-am născut pe 30 noiembrie 1963, în județul Neamț, am crescut în zonă montană. În liceu am început să merg serios pe munte. Apoi am ajuns la Facultatea de Silvicultură din Brașov, unde am făcut și cursuri de alpinism și am început să cunosc, pas cu pas, munții României: Ceahlău, Rarău, Giumalău, Hășmaș, apoi Făgăraș, Piatra Craiului, Bucegi. Nu știam atunci unde avea să mă ducă drumul acesta. Știam doar că îmi place să merg.
În 1999, împreună cu Ina, soția mea, am emigrat în Canada, unde ne-am construit o nouă viață și o nouă afacere. Am continuat să merg pe munți și acolo, erau mai înalți și mai la îndemână, dar Himalaya era încă departe. Sau, mai bine spus, nici măcar nu era în plan.
În jurul vârstei de 50 de ani am început să mă pregătesc pentru altitudini mai mari. Au venit Monte Rosa, Mont Blanc, apoi Mera Peak și Island Peak. Am început să înțeleg că muntele la 6.000 sau 7.000 de metri este o lume diferită și că, dacă vreau să merg mai sus, nu pot lăsa nimic la voia întâmplării.
Pregătirea începea cu mult înainte de expediție. Am citit, m-am documentat, am făcut cursuri și am încercat să înțeleg cât mai bine tot ceea ce urma să întâlnesc pe munte. M-am antrenat aproximativ 50-50 de ore pe săptămână, cea mai mare parte fiind dedicată exercițiilor specifice muntelui. Dar, în timp, am înțeles că pregătirea fizică este doar o parte din ceea ce te duce până pe vârf. La altitudini mari, în condiții extreme și situații-limită, pregătirea mentală face diferența.
Începutul târziu
Îi spun „începutul târziu” pentru că, de obicei, alpiniștii care își propun să urce optmiarii încep cu mult mai devreme, în jurul vârstei de 20-25 de ani. Eu am ajuns la primul meu optmiar în 2016, pe Cho Oyu. Aveam 52 de ani și 10 luni. Multe persoane m-au felicitat atunci pentru o experiență pe care o considerau unică în viață, dar eu am simțit că vor mai urma și altele.
Opt ani, paisprezece vârfuri
Ce a început în 2016 cu Cho Oyu nu a fost, de la început, un proiect pentru toate cele 14 vârfuri. Un munte a dus la următorul, iar fiecare expediție mi-a arătat cât mai pot, ce mai am de învățat și unde aș mai putea ajunge. Au urmat opt ani de pregătire, antrenament, așteptare, întoarceri și reveniri, până la Shishapangma, pe 9 octombrie 2024. Am început la 52 de ani și 10 luni și am încheiat la 60 de ani și 10 luni, cu toate cele 14 vârfuri de peste 8.000 de metri în urmă. Nu a fost un drum planificat, ci unul construit treptat, vârf după vârf.
Ce înseamnă
Faptul că am devenit primul român care a urcat toate cele 14 vârfuri de peste 8.000 de metri este o performanță de care sunt mândru. Dar, privind în urmă, cred că valoarea acestui drum nu stă doar în numărul vârfurilor sau într-un record, ci mai ales în ceea ce a așezat în mine.
Alpinismul de mare altitudine este un sport individual, care se face în liniște. Acolo sus, la peste 8.000 de metri, nu există spectatori, tribune, arbitri, podium, locul unu, doi sau trei, nu există televiziune, nici fotografi care să imortalizeze bucuria victoriei sau durerea înfrângerii, nu stă ambulanta pregătită pentru intervenții rapide, nici un antrenor care să îți dea instrucțiuni pe ultima sută de metri. Esti doar tu si muntele. Este frig, întuneric, oboseală, neprevăzut și atât de puțin oxigen, încât fiecare pas devine o negociere cu propriul corp. Orice decizie greșită poate fi fatală. Dar știți care este cel mai periculos moment al unei ascensiuni? Nu urcarea, ci coborârea. Vârful este doar jumătatea cursei, nicidecum linia de sosire.
Niciodată singur
Nimeni nu urcă acești munți singur.
Datorez fiecare vârf Inei, soția mea, care, chiar și de la mii de kilometri distanță, mi-a fost tabără de bază, echipă de comunicare, doamna de la meteo, notificare push și, mai presus de toate, cea mai puternică motivație de a mă întoarce cu bine acasă. Părinților și fratelui meu - familia care a îndurat povara așteptării și emoția revederii. Șerpașilor, ghizilor, colegilor de expediții - cei care cunosc munții, pregătesc traseele, transportă echipamentul, fixează corzile, gătesc, se roagă și fac posibilă, în multe situații, ascensiunea. Și tuturor prietenilor, cunoscuților și necunoscuților care au crezut în mine.
Nu am ajuns singur pe niciun vârf.
Port cu mine și acest motto, pe care îl știu de la Zsolt Torok - alpinistul român care a fost o inspirație pentru o generație întreagă și care s-a stins într-un accident în Munții Făgăraș: "Dacă ai obiective verticale, nu poți trăi decât vertical - în carieră, în viață și în valori."
Pentru mine, aceste cuvinte au depășit cu mult granița muntelui. Vorbesc despre felul în care aleg să trăiesc, despre cum îmi urmăresc obiectivele și despre valorile pe care nu vreau să le pierd nici atunci când ajung acolo unde mi-am propus.